NU zambi, ieri a fost la fel de rau ca maine

Ce suntem noi, oamenii? Umbre care alearga de dimineata pana seara prin fum si praf. Cadavre ambulante aruncate intr-o lume terna, plina de dezgust si prostie. Flori ofilite, strivite de ganduri anoste si calcate in picioare de zei autosuficienti.
Sentimentele pe care vrem sa credem ca le avem ne rod continuu si ne permit doar sa visam cu ochii deschisi, sa ne amagim ca traim.
De fapt lumea din care facem parte nu e decat un cimitir imens cu suflete putrezite si minti indolente in care ne zbatem pana ne nastem cu adevarat. Cea mai reala viata pe care o avem se consuma dupa moarte, nu inainte. Din prea mult zel ne chinuim sa cladim, sa acumulam, sa iubim, iar la un moment dat sa pierdem tot. Nu ar fi oare mai simplu sa trecem peste actualitate, peste istoria eroilor si marsaviilor, peste masinile si vilele noastre, peste cuvintele aruncate in vant de prietenie, dragoste, ura si sa ajungem dincolo, unde perfectiunea se imbina cu candoarea sufletului?

Rasculare impotriva vietii.
Ma intreb zilnic, dimineata cand imi deschid ochii si aud mirosul infect al cotidianului, ce caut eu aici? De ce sa fiu eu pionul unui demiurg nebun, soldatul unui general smintit sau praful de pe cizmele unei natii fade?
Tot ce se intampla in jurul meu nu are legatura decat cu abjectitatea dusa la extrem, cu modorania paroxistica si sentimente demonetizate. Nimic nu se intelege cu nimeni si nimeni nu intelege nimic din imperfectiunea esafodului sablonului.

Moartea e cea care decide de ce si cat vei mai suferi. Ea este cea care te salveaza sau isi bate joc de tine pana intr-un moment anume. Este singura care te ajuta sa intelegi ca viata este o etapa peste care vrei sa treci sau nu, peste care ar trebui sa meditezi sau nu. Este singura la care te rogi cand nu mai suporti vicisitudinile surorii ei malefice. Este in definitiv un dar pe care il accepti sau il refuzi. Este iubire nemarginita, bogatie unica si consolidare vesnica a prieteniei.
O secunda in neant iti aduce fericirea, implinirea, o viata pe pamant nu te lasa decat cu un sicriu gol si o mana de pamant pe piept. Viata pe care iubesti tu atat de mult se termina brusc, nestiind cand si de ce, iar tu te zbati, urli, necunoscand ce urmeaza. De fapt nu exista frica de moarte, ci de necunoscutul care o invaluie. Nu exista frica de moarte ci de durerea provocata de sfarsitul vietii. Ce nu stii tu este faptul ca celalt inceput iti aduce nemurirea si eliberarea.

Fara final. Fara morala. Fara sens ascuns. Fara sens pentru... tine.