Sunt roman...

Intotdeauna, de cand am inceput sa gandesc pentru mine si sa observ viata si ale ei vicisitudini oarecum tipic romanesti, mi-am cultivat un sentiment de aversiune profunda pentru faptul ca fac parte din acest popor. Incepusem sa cred ca m-am nascut intr-o tara in care nimic nu merge si asta datorita unui blestem poate. Urmasii lui Vlad Tepes s-au transformat in niste "Dracula" ai modoranismului, ai abjectitatii morale, ai minciunii, ai lipsei de scrupule. Mi-am dezvoltat pe zi ce trecea si observam societatea multilateral (ne)dezvoltata o atitudine de reprobabilitate. Si ascult acum cateva zile un monolog al lui Andrei Plesu, pe calculator, probabil un "prolog" la cartea sa "Despre ingeri", in care la un moment dat afirma: "Apartenenta la o natiune sau alta este un dat providential. Asa cum este culoarea ochilor, statura si tot ce alcatuieste identitatea noastra particulara. Ca atare, aceasta apartenenta are un sens si creaza o raspundere. Nu te nasti intamplator intr-o anumita natiune. Exista o marca destinala in aceasta imprejurare, exista o comunitate istorica cu ceilalti. Si exista un rost al fiecarei natiuni in istoria lumii, care, neimplinit, lasa vacanta o portiune importanta a acestei istorii. Identitatea nationala [...] lucreaza in noi clipa de clipa." Asadar, faptul ca m-am nascut in Romania, sub pecetea acestui tipicism caragelian, poate avea, in acceptiunea lui Andrei Plesu, o semnificatie providentiala si trebuie, subliniez, trebuie, sa imi inving aceasta pornire revoltatoare, sa fiu mandru ca apartin acestei natii, macar pentru faptul ca asa mi-a fost dat. Cu toate acestea, nu voi renunta sa critic, sa dezvolt o atitudine, intr-un anumit fel, delatoare, sa observ indignat marlania, prostul gust, minciuna, pentru ca daca este de datoria mea sa "slavesc patria", o voi face in specificul meu mod. O voi iubi, "urand"-o!