Viata

Camera intunecoasa cu o biblioteca imensa din lemn de nuc in care sta asezata perfect o multime de carti. La lumina lunii se vede o masa de lemn masiv, alturi de care se gaseste un scaun confortabil, tapitat cu piele neagra.
El intra , se aseaza usor, impasibil, aprinde o veioza clasica ce supravegheaza intreaga masa. Isi toarna tacticos, intr-un pahar de cristal, whiskey. Aprinde o tigara, trage cateva fumuri si ia o gura din eternul scotch. Apuca stiloul Montblanc, ii scoate usor capacul greu si incepe sa scrie pe o coala alba de hartie.
"Am avut doua fiice. Stefania avea 7 ani. Andreea avea 9 ani. Era cea mai mare. Amandoua aratau la fel, ca Diana. Ea a fost sotia mea. Aveam si un caine, Bella. Un bichon.
Obisnuiau sa ma trezeasca de fiecare data, sambata dimineata, fredonandu-mi melodii ale celor de la Beatles, in armonie. Atat de frumos. Diana nu m-a judecat niciodata. Nu era cicalitoare, cum sunt unele sotii.
Intr-o zi au fost s-o viziteze pe sora Dianei, Elena si pe fetele ei din Boston si au luat-o si pe Bella deoarece eu trebuia sa am o intalnire de afaceri si nu au avut incredere ca o s-o hranesc.
Si apoi toti trebuia sa mergem la nunta micutei verisoare a Dianei in Los Angeles si trebuia sa ma intalnesc cu ele acolo.
Asa ca am plecat sa ma intalnesc cu ele in Los Angeles si in drum spre aeroportul JFK,
eram intr-un taxi, cand am auzit la radio... Am ajuns acolo si un om mi-a spus
ca avionul era din Boston. Altul a zis ca sunt doua avioane. Apoi am intrat in aeroport si
m-am uitat... M-am uitat la televizor si... Am vãzut. Am vazut si am simtit in acelasi timp. Le-am simtit arzand...
Nu m-am plans niciodata de viata. Am refuzat sa intru in jocul ei murdar. De fiecare data cand aparea o problema, o rezolvam si ii radeam in fata. Acum totul s-a schimbat. Viata m-a doborat. M-a lovit unde nu putea nimeni sa o faca mai bine.
Urasc viata!"

Semneaza hartia in timp ce lacrimile sale lovesc necontenit hartia.
Scoate din sertar un Remington, il pune la tampla si trage. Mana ii aluneca pe langa corp, arma izbeste parchetul, iar capul ii cade pe masa. Sangele cald intalneste lacrimile sarate si formeaza un amestec omogen care picteaza scrisoarea intr-un mod deosebit.
Camera miroase acum a fum scump, a whiskey vechi si a plumb incins ...

Viata e mai urata ca politica!

Scriu

Imi place sa scriu. De obicei scriu noaptea. Intunericul inseamna, pentru mine, liniste. Iar linistea inseamna concentrare, dorinta de expunere a gandurilor in cuvinte pictate subtil cu cerneala. Da, cu cerneala! Caci nu pot sa scriu ganduri cu taste. Mi se pare un nonsens sa incepi sa te gandesti la lucruri frumoase/urate, traite/auzite, impresionante/fade, si apoi sa le trantesti pe ecran, prin niste bucati de plastic. Nu sunt absurd, nu sunt inapoiat, dar pur si simplu cred ca PC-ul e pentru cu totul altceva decat pentru a scrie cronichete, tablete, nuvele, romane sau chiar declaratii de dragoste.
In alta ordine de idei, cuvantul scris pe hartie, cu cerneala, e mult mai viril. E o entitate pana la urma, pe care, daca vrei sa o stergi de pe ecran, dai delete sau backspace. Pe hartie insa, cuvantul ramane taiat, mazgalit, si-ti impune parca sa fii mai atent la ce scrii si cum scrii in continuare.
Inca o problema este aceea a marcii, caci fiecare are propriul sau stil de scris. Or calculatorul uniformizeaza si, totodata, banalizeaza aceasta "arta". De exemplu o scrisoare de dragoste sau un biletel trimis printre banci, in timpul orelor, in care ii marturisesti in sfarsit dragostea ce-o nutresti de cateva saptamani, are mult mai mult farmec decat "te :X:X:X" sau ":*:*:*>:D<" aruncate printre ferestre de mirc, mess, in pauza de la fifa sau counter, presat de sunetul redat la maxim de boxe. Si nu in ultimul rand, trebuie remarcate cuvintele ce miros a cerneala proaspata si fum de tigara sau a parfum imprimat de mainile care se chinuie sa tina pasul cu gandurile. E aceeasi chestiune de originalitate. Acum nu e noapte si nici liniste, insa scriu. Si scriu pentru ca simteam nevoia sa marturisesc cele de mai sus. Si totusi daca as mai avea o foaie de hartie la indemana poate as mai dicta degetelor agatate de pix cateva fraze. Dar foaia ajunge la final, scrumiera se umple, iar telefonul ma anunta ca trebuie sa plec. Ne mai vedem. Pa! Stai, trebuie sa transcriu totul intr-un document word/notepad, ca nu va pot trimite coala mea plina de originalitate, coala mea alba cu insertii de cerneala, la fiecare. Uite aici intervine calculatorul.