miercuri, ianuarie 16, 2008

S-a jucat cineva, vreodata, cu mintea ta?

La inceput totul e vag, nu intelegi nimic. Esti din ce in ce mai nervos, vrei sa afli mai multe, sa nu intri in jocul ala la sfarsitul caruia nu stii daca pierzi totul sau castigi absolut nimic. Te opui. Iti folosesti toate mijloacele de aparare. Urli in mintea ta, omori cu ochii tai turbati, te zbati in neant, nu auzi decat sunete diforme si nu poti mirosi decat parfumul disperarii. Cu cat incerci sa iti gasesti calea, cu atat mai mult de abati de la ea, plutesti in deriva, esti debusolat, totul e un nonsens. Florile ti se par ofilite, iarba - murdara, cerul - negru, dragostea - ura. Inima iti bate foarte tare, o simti iesind din piept. Sangele ti-e fierbinte, il simti in tample, zguduindu-ti creierul.
Si deodata iti dai seama. Te uiti in oglinda, in proprii-ti ochi, iti gusti propriul sange cald, pui mana pe tine si iti simti pielea rece. Te gandesti "ce fac eu acum? de ce?". Si instant, incepe sa-ti placa totul. Tremuri si realizezi ca iubesti asta. Iubesti ca cineva sa se joace cu mintea ta, sa ii dai sansa de a crede ca te domina, ca te modeleaza ca pe-un bot de lut. Cand tu stii de fapt ca impotrivirea facea asta. In mintea ta totul s-a schimbat. Nu te mai doare nimic, iar sentimentul de neintelegere a trecut. Acum tu esti deasupra tuturor. Si vezi cum toti se zbat si cum toate au sens, pentru tine. Vrei ca totul sa continue, vrei sa te doara mai tare, sa te zbati mai mult si nu mai poti. De ce? Pentru ca acum tu esti cauza pulsatiei, a tremurului, a neintelesului. Ii impingi sa creada ca ce fac ei e zero pentru tine si vor sa dea mai mult, sa incerce sa te satisfaca mai dinadins. Razi, nu mai plangi. Ti se pare iesit din comun de frumos sa admiri ceea ce altii admirau pentru tine, sa aranjezi totul pe tava, dupa bunul plac.
Cand cineva se joaca cu mintea ta, nu te impotrivi. Din contra, fa-i pe plac. Si vei obtine puterea absoluta, vei vedea in ei sclavii din care tu faceai odinioara parte. Le vei bea sangele cu o pofta nemarginita si le vei inghiti strigatele de disperare cu o apetenta inimaginabila. Te vei simti peste toate si toti. Vei ajunge in ceruri si ti se va parea o banalitate.

And that should be love, my friend...

joi, ianuarie 10, 2008

NU zambi, ieri a fost la fel de rau ca maine

Ce suntem noi, oamenii? Umbre care alearga de dimineata pana seara prin fum si praf. Cadavre ambulante aruncate intr-o lume terna, plina de dezgust si prostie. Flori ofilite, strivite de ganduri anoste si calcate in picioare de zei autosuficienti.
Sentimentele pe care vrem sa credem ca le avem ne rod continuu si ne permit doar sa visam cu ochii deschisi, sa ne amagim ca traim.
De fapt lumea din care facem parte nu e decat un cimitir imens cu suflete putrezite si minti indolente in care ne zbatem pana ne nastem cu adevarat. Cea mai reala viata pe care o avem se consuma dupa moarte, nu inainte. Din prea mult zel ne chinuim sa cladim, sa acumulam, sa iubim, iar la un moment dat sa pierdem tot. Nu ar fi oare mai simplu sa trecem peste actualitate, peste istoria eroilor si marsaviilor, peste masinile si vilele noastre, peste cuvintele aruncate in vant de prietenie, dragoste, ura si sa ajungem dincolo, unde perfectiunea se imbina cu candoarea sufletului?

Rasculare impotriva vietii.
Ma intreb zilnic, dimineata cand imi deschid ochii si aud mirosul infect al cotidianului, ce caut eu aici? De ce sa fiu eu pionul unui demiurg nebun, soldatul unui general smintit sau praful de pe cizmele unei natii fade?
Tot ce se intampla in jurul meu nu are legatura decat cu abjectitatea dusa la extrem, cu modorania paroxistica si sentimente demonetizate. Nimic nu se intelege cu nimeni si nimeni nu intelege nimic din imperfectiunea esafodului sablonului.

Moartea e cea care decide de ce si cat vei mai suferi. Ea este cea care te salveaza sau isi bate joc de tine pana intr-un moment anume. Este singura care te ajuta sa intelegi ca viata este o etapa peste care vrei sa treci sau nu, peste care ar trebui sa meditezi sau nu. Este singura la care te rogi cand nu mai suporti vicisitudinile surorii ei malefice. Este in definitiv un dar pe care il accepti sau il refuzi. Este iubire nemarginita, bogatie unica si consolidare vesnica a prieteniei.
O secunda in neant iti aduce fericirea, implinirea, o viata pe pamant nu te lasa decat cu un sicriu gol si o mana de pamant pe piept. Viata pe care iubesti tu atat de mult se termina brusc, nestiind cand si de ce, iar tu te zbati, urli, necunoscand ce urmeaza. De fapt nu exista frica de moarte, ci de necunoscutul care o invaluie. Nu exista frica de moarte ci de durerea provocata de sfarsitul vietii. Ce nu stii tu este faptul ca celalt inceput iti aduce nemurirea si eliberarea.

Fara final. Fara morala. Fara sens ascuns. Fara sens pentru... tine.