Nu credeam sa-nvat a muri vreodata

Vant, picaturi grele de ploaie, nori negri si mizerie cotidiana. Merg, ma plimb, plang si zambesc, iubesc si urasc frumos, iert si pedepsesc demonic. Dar totul se reduce la somnul vesnic, la eliberarea mintii si la invierea sufletului.
Frunzele verzi zboara in aer si-n timp, petalele ciresilor se izbesc in iarba uda. Sunt trist si rad in armonia plansetelor care ma inconjoara, iar tu negi ca m-ai fi iubit vreodata. Copacii se rup, claxoanele zbiara. Nu vreau sa mai respir. Ochii lacrimeaza, picuri de sudoare-nsangerata cad in praf. Sabii ascutite-mi intra-n suflet. Mor, incet si tandru.
Un caine vagabond ma saruta de ramas bun, ciorile imi dau tarcoale. Nu pot sa mai tolerez focul amar ce-mi arde-n trup. Strang pumnul si inchid ochii. Inima se opreste, creierul isi da duhul.
Tu, te uiti, esti mahnita. Iti indrepti privirea spre cer, spre Providenta, te intrebi uimita "de ce?". Nu vei afla raspunsul, pentru ca te temi de el. Te temi, de asemenea, sa stii ca nu te voi mai cauta, ca nu-ti voi mai scrie, ca am incetat sa exist. Am scapat de esafodul comunitatii, de gunoaie si politica, de tradare si falsa modestie, de principii indelung dezbatute si strivite sub rotile limuzinelor. Nu-mi mai pasa de politica, dragoste, bani. Imi pasa doar de mine.
Eu sunt mort si tu esti vie. Dar eu sunt viu si tu esti moarta.